”U” a scos tot timpul în față eroi ce au inspirat generațiile ce au urmat, iar spiritul echipei noastre s-a conturat cu fiecare filă de istorie din cei peste 100 de ani de existență. În urmă cu 58 de ani, fotbaliștii Universității se pregăteau de meci, ”U” juca finala Cupei României pentru a patra oară în istorie.
În capitală, pe Stadionul „Republicii” se adunau 30.000 de oameni, pe teren erau 22 de jucători ce urmau să lupte pentru trofeu. De-o parte erau Ivansuc, Georgescu, Câmpeanu, Moguț și ceilalți „studenți” conduși de Andrei Sepsi, care în acea seară sperau și erau dispuși să dea totul pe teren pentru a aduce Cupa acasă, la Cluj. De partea cealaltă, era un adversar redutabil, un tânăr Nicolae Dobrin, dornic să își arate potențialul, iar alături de el, ceilalți colegi de la Dacia Pitești, echipă condusă de Vintilă Mărdărescu.
Acel sezon din Cupa României începea pentru ”U” pe 6 martie, când în prima rundă, alb-negrii au trecut de CSM Reșița cu 2-1. Parcursul a continuat cu victorii în fața celor de la Farul Constanța (2-1), ASA 1962 Târgu Mureș (3-1). Cu o săptămână în urmă, pe 4 iulie 1965, „Știința” (denumirea din acea perioadă a Universității Cluj) remiza cu Progresul București, 2-2 la finalul celor 90 de minute, însă în acea perioadă câștigătoarea era departajată pe baza regulii formației mai tinere ca medie de vârstă. Media de vârstă a fotbaliștilor clujeni era de 26 de ani, în timp ce la Progresul era o medie de 27 de ani, astfel Știința ajungea în finală din nou și avea șansa să lupte din nou pentru primul ei trofeu la nivel național.
Revenind la marea finală, soarele se retrăgea treptat, iar sub luminile nocturnei de pe ”Republicii”, când ceasul a arătat 17:30, de la vestiare, prin tunelul ce trepida sub pașii celor 30.000 de oameni din tribune, ieșeau, trecând pe lângă cupa argintie, jucătorii celor două formații.
Soarta părea să fie de partea „studenților”. După 12 minute de la fluierul de start, Câmpeanu își încearcă norocul de la 30 de metri, iar mingea se oprește în vinclul porții lui Niculescu. La zece minute de la începutul celui de-al doilea act, visul unei nopți de vară părea să devină realitate, golul lui Ivansuc din lovitură liberă „netezește drumul Cupei spre Someș”, după cum spunea și crainicul televiziunii publice la știrea apărută după meci. Argeșenii încearcă să revină în luptă, însă golul lui Țurcan din minutul 65 nu este suficient, „studenții” puneau pentru prima și singura dată până acum șapca pe Cupă.
Mircea Luca, fosta glorie a “alb-negrilor”, își amintește în cartea “Șepcile roșii”, semnată de Ioan Chirilă ziua finalei: „A început finala. Am simțit din primele minute că suntem mai buni. Mingile noastre păreau proiectile pe lângă “bolțile” piteștenilor. În numai câteva minute mi-am dat seama că a venit, în sfârșit, și ziua noastră. Eram calm. Fumam în liniște. Și iată că vine golul. Remus Câmpeanu interceptează o minge, avansează și, de la vreo 30 de metri, șutează formidabil: 1-0. Până la sfârșitul reprizei, Dobrin a încercat câteva intrări, dar s-a izbit de mânia lui Vasile și de jocul foarte calculat al lui Neșu, mereu dublat de Traian Georgescu. În atac, Ivansuc era într-una din zilele sale mari. După pauză, a venit acea lovitură formidabilă a lui Zoli, care a decis partida. Golul piteștenilor a fost, într-adevăr, doar un gol de onoare. Nici o clipă nu am avut impresia că putem pierde. Am meritat victoria (…). Apoi au venit minutele și orele cele mai frumoase. Ne-au luat cu asalt fotoreporterii. Niciodată nu am văzut atât de mulți. Scânteiau blitz-urile. Eram împins și eu de către fotoreporterii mai bătrâni să mă alătur băieților. Și ce frumoasă era iarba stadionului “Republicii” la lumina unui singur reflector.”
Marcatorul primului gol în acea finală de poveste, Remus Câmpeanu își amintea și el despre seara meciului cu Dacia Pitești: „A fost o seară magică. Nu-mi vine să cred cum a zburat timpul. Ne-am trezit în finală și ne-am propus să facem un meci mare, dar nici prin cap nu ne-a trecut că vom câștiga trofeul. Jucam fotbal din plăcere, pentru publicul care ne încuraja necondiționat. Pe moment, nu am realizat ce performanță reușisem, însă am scris o pagină frumoasă în istoria clubului nostru. Am fost un grup unit sub semnul respectului, o mare familie.”
11 IULIE 1965, FINALA CUPEI ROMÂNIEI ȘTIINȚA CLUJ – DINAMO PITEȘTI 2-1 (1-0)
Știința Cluj: Moguț – Marcu, Georgescu, Grăjdeanu, Câmpeanu – Al. Vasile, Neșu – Szabo, Ivansuc, Adam, Suciu. Antrenor: Andrei Sepsi
Dinamo Pitești: Niculescu – Radu, Stoenescu, Stelian, Badea – Târcovnicu, Dobrin – Ionescu, Țurcan, Nagy, David. Antrenor: Vintilă Mărdărescu
Stadion: “Republicii” (București)
Spectatori: 30.000
;)
