Pe fotbalistul Bogdan Lobonț îl cunoaștem cu toții, nici nu poate fi altfel, doar și marea UEFA l-a pus la loc de cinste, urându-i “La mulți ani!” la a 41-a sa aniversare. Fcuniversitateacluj.ro vă invită, acum, să faceți cunoștință cu antrenorul Bogdan Lobonț, omul care a lăsat mănușile în cui, pe “Olimpico” și a venit pe Cluj Arena să conducă “Șepcile roșii” în drumul lor spre Liga I. Nu a făcut nici o promisiune, dar ne-a asigurat că el și jucătorii săi vor face muncă de excelență în fiecare zi pentru a-și atinge obiectivul.
Fcuniversitateacluj.ro: Cum a fost primul “examen” din 2019? Ai avut emoții? (interviul a fost realizat luni, 25 februarie, n.n)
Bogdan Lobonț: E fundamental să acceptăm realitatea și să ne adaptăm la orice situație, la un teren înghețat sau la unul bun. Sunt la început de drum în această carieră și e absolut normal să ai emoții. Arătați-mi o persoană care nu are emoții la debutul ca jucător sau antrenor! Cu siguranță o să comit greșeli, dar ele fac parte din evoluția mea și, până la urmă, nu e o problemă să greșești. Mă bucur că am început anul cu dreptul, băieții s-au comportat exemplar cu Energeticianul.
Dar ca jucător cum ți-au dispărut emoțiile?
Acumulezi experiență de la un meci la altul și înveți să le gestionezi mai bine. La fel s-a întâmplat, de exemplu, când am debutat la echipa națională, în 1998, cu Liechtenstein (7-0, n.n). Am intrat la scorul de 5-0, dar chiar și atunci am fost emoționat. O situație similară a fost la primul meu meci jucat la Rapid, în Cupa Intertoto, când am greșit după cinci minute. Ca jucător, totul depinde de tine, e în mâinile tale, dar ca antrenor depinzi de jucătorii pe care îi trimiți pe teren. Abordarea tactică, sistemul, toate aceste detalii sunt variabile. În timpul unui meci sunt o mulțime de situații într-o continuă schimbare.
Ce ai simțit în momentul în care ai primit telefonul de la Universitatea Cluj?
Știam ce vreau să fac după ce voi agăța ghetele în cui, vorbim despre un moment pe care l-am pregătit de foarte mult timp. Am avut oportunitatea să lucrez la Roma într-un vestiar cu greutate, ceea ce m-a ajutat enorm și o va face în continuare. După ce m-a contactat “U” Cluj am cerut un răgaz, am analizat situația, potențialul pe care îl au băieții și, în cele din urmă, am acceptat oferta. Am început să fiu la curent cu ce se întâmplă la echipă încă din Liga a III-a, când a semnat cumnatul meu, Călin Albuț. Apoi, s-a promovat. Exceptând jocul de la Târgu Jiu, care nu a fost televizat, am urmărit toate partidele “studenților”.
Știm că ai avut și alte oferte…
Așa este. În vară, după retragerea de la echipa națională, am rămas la Centrul de Copii și Juniori al celor de la AS Roma și am avut posibilitatea să lucrez la toate grupele de acolo. Dar am considerat că la Cluj e mediul propice pentru a face performanță, pentru a construi ceva. Toată lumea e implicată aici, iar asta e extraordinar.
La Universitatea e un proiect inedit, comunitar, diferit de cel clasic, în care există un singur investitor. Crezi că acesta este drumul pe care ar trebui să îl urmeze cluburile din România?
E important ca atunci când se pleacă la un drum, cei implicați în proiectul respectiv să își facă datoria la nivel de excelență în domeniul lor de competență. Dacă fiecare parte se achită corect de sarcini, eu cred că proiectul acela va avea automat rezultate. Cu mențiunea că pentru asta e nevoie de răbdare.
La mijlocul anilor ’90 se zvonea că ai fost foarte aproape de a semna cu “U”. A existat, într-adevăr, o ofertă?
A existat interes, dar nu știu cât de reală a fost oferta. Pe banca Universității era Ioan Andone, eu jucam la Corvinul, eram junior. Cu mine nu a vorbit nimeni. Singurele discuții le-am avut în vara anului 1996, cu Jiul Petroșani, apoi cu Rapid și cu Steaua.
Vorbeam mai devreme despre oraș. Ce impresie ți-a lăsat Clujul?
Cunosc bine orașul. Când eram mic veneam des la Cluj, de la Hunedoara, pentru că am avut aici prieteni de familie. Am făcut chiar și o operație, dacă nu greșesc la Spitalul Militar, undeva prin clasa a IV-a. Clujul mi-a plăcut mereu. Eu un oraș curat, în continuă dezvoltare, în care se investește. Spre exemplu, la Opera Română în fiecare săptămână sunt câte trei-patru reprezentații cu casa închisă. Vara e dedicată festivalurilor care atrag enorm de multă lume, am citit că la Untold vin 80.000 de oameni pe zi, absolut incredibil! Am văzut pe stradă multă lume fericită, care se bucură de viață, nu e încruntată. Să nu-i uităm nici pe cei peste 100.000 de studenți din cele șase universități, cu potențialul lor.
Rămânem în zona extrasportivă. Numește un principiu la care nu ai renunța niciodată.
E destul de dificil, pentru că am mai multe, dar voi sublinia unul dintre ele: punctualitatea. Consider că asta nu înseamnă să ajungi undeva la fix, ci să anticipezi lucrurile. E un principiu fundamental pentru mine, pe care l-am deprins la Amsterdam. Asta le cer și celor cu care lucrez, să fie punctuali. Nu am reguli, am principii la care țin. Ai o întâlnire programată la ora 11:00, dar ai ajuns la 10:59:59? Ei bine, ai făcut un super-progres, pentru că ai ajuns mai devreme. Ai anticipat. Eu așa văd lucrurile. Poate alții văd totul dintr-o altă perspectivă.
Ai lucrat cu mulți antrenori mari, probabil e o întrebare tocită puțin, dar care au fost cei care te-au influențat și de la cine ai “furat” mai multă meserie?
Sincer să fiu, am avut o relație foarte bună cu toți antrenorii mei. Cu Gabi Stan, de pildă, care era antrenor la Hunedoara în 1996, am avut un moment oarecum amuzant în timpul pregătirii de vară. M-a chemat la el în birou, mi-a dat două palme și mi-a spus că țip ca o pisică la ieșirile din poartă. Apoi a subliniat: “Trezește-te! Timpul nu te așteaptă!”. Inițial, am primit-o ca pe o ofensă, după care mi-am dat seama că avea dreptate. A urmat Mircea Lucescu. El se ocupa excelent de pregătirea tinerilor, era numărul unu. Țin minte că la Rapid obișnuia să ne tragă deoparte, pe mine, pe Bundea, pe Iencsi, pe Bugeanu, Dumnezeu să îl ierte! (Mario Bugeanu, decedat în 1999, n.n). Vorbea cu noi, ne-a luat de mână și ne-a dus la Facultatea de Educație Fizică și Sport. Ne-a convins că fotbalul înseamnă și studiu, educație. Obișnuia să ne întrebe ce am învățat la cursuri, despre matematică, unghiuri și triunghiuri (râde). Până la urmă ai de-a face cu ele și în fotbal, nu? Mergând mai departe, la Ajax a fost o adevărată “fabrică”, acolo te dezvolți ca om. La fel e construită și societatea olandeză. Ca o mică paranteză, ce a făcut “Piști” Kovacs după Rinus Michels la Ajax a făcut Massimiliano Allegri după Antonio Conte la Juventus. Pe scurt, au dus echipele la nivelul următor. Fotbalul e într-o continuă dezvoltare.
Există lucruri care pot fi preluate de la școala Ajax și aplicate în România sau trebuie să mai lucrăm la mentalitate?
Oricine se poate schimba, la orice vârstă, dar trebuie să iasă din zona de confort. Odată ce ai făcut acest pas, vei evolua. Rezultatele, însă, nu apar de azi pe mâine. E nevoie de consecvență, de perseverență în orice domeniu, să îți faci mereu autocritica și să știi unde te afli. Un alt lucru fundamental e să ceri ajutor, dar asta nu înseamnă sub nici o formă că ești slab. Din contră, ești puternic!
Ai reușit să te impui într-un vestiar foarte greu, cum este cel al Romei, tocmai pentru că ai ieșit din zona de confort?
Da! În caz contrar, nu aș fi rămas acolo. Aș fi putut să plec de cel puțin trei ori și să joc, dar nu m-au lăsat cei din club. Mi-a spus că sunt extrem de important pentru ei, așa că am reflectat și mai intens asupra rolului meu de acolo, ce implică totul și, bineînțeles, am adus lucruri în plus. Am înțeles că sunt capabil, că pot mai mult. Mi-am dezvoltat și alte calități.
Ce te-a impresionat în prima zi la Roma?
Am ajuns la AS Roma într-un moment delicat. Am semnat în ultima de zi “mercato” și tot atunci a fost demis Luciano Spaletti. Eu eram deja de trei săptămâni la baza lor de pregătire, mă refăceam după o accidentare la genunchi. Am fost puțin copleșit de eveniment deoarece tocmai semnasem, iar antrenorul abia plecase. Apoi a venit Claudio Ranieri și totul a început de la zero. Suporterii Romei m-au impresionat într-un mod aparte. Sunt deosebit de călduroși, nu ezită să te oprească pe stradă și să te felicite, dar, pe de altă parte, sunt printre cei mai exigenți din Italia. Ei au o vorbă: “Azi poți fi în Rai, mâine în Iad”. Țin minte că în 2013 am pierdut finala cu Lazio în Cupa Italiei și am stat închiși vreo patru ore în vestiar. Aruncau cu niște petarde care sunau atât de tare încât aveai impresia că ești într-o zonă de război. A doua zi, un coleg și-a găsit mașina distrusă. Mai rămăsese din ea doar caroseria! În săptămânile dinaintea derby-ului cu Lazio toată atenția fanilor din ambele tabere e concentrată strict asupra partidei. E ceva ieșit din comun. Noi, cei din alte țări, nu resimțeam presiunea chiar atât de puternic. În schimb, pentru oamenii locului, pentru Totti, De Rossi, era o presiune fantastică. E un fel de Steaua-Dinamo sau “U” – CFR, dar la un alt nivel. Presiunea e uriașă și la noi, pentru că tot derby-uri rămân. Abia aștept duelul dintre Universitatea și CFR!
Care e cel mai mare regret al tău?
Unul dintre ele e ratarea calificării la Campionatul Mondial din 2002, după “barajul” cu Slovenia. Mi-am dorit enorm să ajung la “Mondial” (oftează). A fost mai dureros decât meciul de la Copenhaga (România a ratat dramatic calificarea la Euro 2004, în ultimul minut de prelungiri. S-a terminat 2-2, iar “tricolorii”, care aveau nevoie de victorie pentru a ajunge la turneul final, nu au prins nici măcar “barajul”, n.n).
Petrolul și Chindia rămân principalele contracandidate la promovare?
Principala contracanditată la promovare e Universitatea Cluj! Depindem doar de noi, suntem principalul nostru adversar. Ce pot să garantez e că în fiecare meci vom da tot ce avem mai bun din noi. Contează atitudinea noastră, comportamentul și acțiunile pe care le întreprindem. În rest, adversarul, condițiile în care jucăm, toate sunt detalii pe care nu le avem sub control.
Cel mai frumos gol încasat și cea mai spectaculoasă paradă?
Cel mai frumos gol l-am primit de la Cursaru, într-un meci FCM Bacău-Dinamo (4-2, n.n), din “foarfecă”. Atunci am apărut la CNN (râde). Parada a venit la un AC Milan – Ajax Amsterdam, 3-2, în 2003 (în sferturile de finală ale Ligii Campionilor, n.n). Erau mulți tineri în acea echipă extraordinară a Ajaxului. Eu, Chivu, Snejder, van der Vaart, Ibrahimovic… .
Apropo de Zlatan Ibrahimovic, despre el circulă multe povești inedite…
Vă spun și eu una! S-a întâmplat înainte cu vreo două luni să ajungă la Ajax, ne antrenam pe Amsterdam Arena. La finalul antrenamentului, Chivu l-a întrebat pe șeful departamentului de scouting dacă a pus ochii pe vreun jucător nou. El a răspuns cam așa: “Cristi, am un atacant de clasă, n-ai mai pomenit așa ceva! Van Basten e mic copil, va ajunge mai mare decât el, ascultă ce îți spun!”. Eu unul nu am vrut să cred nici o clipă, pentru că Van Basten a fost idolul meu și l-am considerat inegalabil. Una peste alta, am avut o relație foarte bună cu Zlatan. E un tip direct, uneori sarcastic, exact așa cum îl vedeți la televizor, nu e nici un exercițiu de PR în spate. Are o personalitate foarte puternică, însă de multe nu realizezi când face mișto de tine și când vorbește serios. A avut mereu acea figură gravă.
Cum arată portretul unui portar complet?
Plecăm de la origini. Portarul este singurul jucător care poate să își folosească mâinile. Rolul lui e să apere, după care, în zonele lui de competență, să își folosească piciorul. La fel ca jucătorii de câmp, trebuie să aibă tehnică, tactică, să comunice. Dacă știi să interpretezi acest rol, vei descoperi că este unul dintre cele mai simple care există într-o echipă, mai ales la fotbal. Eventuala greșeală a unui portar e o consecință a ceea ce a dus până acolo. Se întâmplă să scape mingea din mâini, e adevărat, sau să iasă pe sub o centrare, e mai expus decât ceilalți, dar asta nu înseamnă că trebuie să punem numai portarul la zid atunci când greșește. Și un fundaș poate să aprecieze eronat traiectoria unei mingi, dacă e să comparăm, iar asta să ducă la primirea unui gol. Pentru un portar e extrem de important să fie curajos. Curajul nu se poate antrena. Ori îl ai, ori nu îl ai! Abia apoi vorbim despre plasament, apreciere, poziționare, jocul cu piciorul, detalii care pot fi îmbunătățite.
Ce le transmiți fanilor?
Nu le promit nimic. Tot ce le pot spune e că vom încerca să câștigăm fiecare meci, că vom da totul pentru victorie. Ei au fost mereu lângă echipă, sezonul acesta au însoțit-o la Constanța, Pitești, Târgoviște, merg peste tot după Universitatea. Pe de altă parte, vin constant câte 3.000-4.000 la meciurile de acasă, iar asta este o cifră foarte bună, pe care nu o vezi, cu mici excepții, nici la partidele din Liga I. Să nu uităm că au rămas lângă “U” și în Liga a IV-a. Voi credeți că alții făceau același lucru? Eu zic că nu. E extraordinar să ai în spate asemenea fani!
CV
Bogdan Lobonț
Data și locul nașterii: 18.01.1978, Hunedoara
Înălțimea și greutatea: 1,83 m / 80 kg
Poreclă: “Lobby” / “Pisica”
Selecții în echipa națională: 86
Echipe la care a jucat: Corvinul Hunedoara, Rapid București, Ajax Amsterdam, Dinamo București (în două rânduri), Fiorentina, AS Roma
Trofee câștigate: Titlul cu Rapid București (1998-1999), Dinamo București (2001-2002, 2006-2007) și Ajax Amsterdam (2003-2004), Cupa României cu Rapid București (1997-1998)
Turnee finale la care a participat: EURO 2000, EURO 2008
Interviu realizat de Septimiu FANTEA și Alin ȘUTEA
Postat în Stiri
De:
"Blugento" Admin
;)
