“Fotbalul fără suporteri e nimic”, spunea John “Jock” Stein, scoțianul care în 1967 reușea să câștige Cupa Campionilor Europeni (astăzi Liga Campionilor, n.red) cu Celtic Glasgow. Din primii săi ani și până astăzi, cel mai popular sport al planetei a conturat destine, a dezbinat și a unit oamenii, deopotrivă. A născut pasiuni, unele mai moderate, altele mai pătimașe, fiecare suporter devenind, în timp, dar fără să-și propună asta, o carte deschisă. Mapamondul nu cunoaște vreun microbist fără cel puțin o poveste. Unele dintre ele își consumă abia primele capitole, se scriu cu migală, în timp ce altele înviorează retina asemeni unui film în care regizorul și publicul său sunt cuprinși de-un amalgam de sentimente. Mircea Tomuș, scriitor, critic literar și profesor universitar, unul dintre cei mai vechi și devotați fani ai Universității Cluj, membru susținător (socios) al echipei sale de suflet, ne-a poftit să facem o incursiune în trecut și a scos din cutia cu amintiri câteva povești generoase, cu parfum romantic, o serie de mărturisiri în care vă veți intersecta cu figuri legendare ale clubului nostru, precum Ion Moina, Zoltan Ivansuc, Ștefan Kovacs sau Constantin Rădulescu. Îi dăm cuvântul omului care s-a atașat de “Șepcile roșii” în urmă cu exact șapte decenii. De-o viață.
Am auzit prima dată despre “U” Cluj în prima copilărie, de la Mociu, când am văzut și primul meci de fotbal, între echipa locală și cea din Sărmaș. Mai târziu, la maturitate, punând cap la cap unele informații și amintiri, am realizat că în echipa Sărmașului juca cel ce avea să-mi devină socru, tatăl, între timp decedat, al actualei mele soții. Când am fost prima dată la un meci, la Cluj, cred că era în 1947, și mama mi-a strecurat banii de bilet pe ascuns, pentru că abia se descurcau, bieții părinți, era stadionul vechi, cu tribuna de lemn, dinainte de Primul Război Mondial, la un meci cu Dinamo București. Scorul a fost egal, 1-1. Pentru ei a marcat Bartha, un tip roșcat și masiv, ca un buldozer, pentru ai noștri, Toni Dascălu, o mândrețe de flăcău, înalt și zdravăn. Aveam să-l întâlnesc, peste ani și ani, și să stau o noapte întreagă, cu el și cu Negoiță, la “Ursus”. Era avocat, undeva pe la Reghin, cred, avea a geantă veche, plină cu acte la el, și a fost foarte emoționat că l-am recunoscut și a prins să ne depene din amintirile lui și să le asculte pe ale noastre. Tot la Mociu l-am cunoscut pe viitorul mare atlet, Ion Moina, care era prieten cu frații mei mai mari și locuia nu departe de noi. El a ajuns la Cluj, la Universitate, la clubul sportiv, la secția de atletism, iar mai târziu avea să-mi fie profesor de educație fizică. Era un om și un caracter cu totul deosebit, un adevărat model pentru cei mai tineri. În perioada bejeniei, n-am fost la Sibiu, ci într-un sătuc de sub munte, refugiați după Dictatul de la Viena”, demarează profesorul clujean.
Și continuă, în aceeași notă.
Echipa de fotbal “U” Cluj era una cu Universitatea din Cluj, care era idealul meu școlar. Acolo am visat să ajung, toată copilăria și adolescența, și acolo am și ajuns. Mai târziu, când am început să mă familiarizez cu fenomenul fotbal, mi-am dat seama că nu mă poate interesa decât în această formulă, care are o identitate cu totul particulară, pe care nu o mai regăseam decât în echipele de canotaj ale celebrelor universități engleze, Oxford și Cambridge, pe care le știam din auzite, și în cele de fotbal, din universitățile americane, dintre care am văzut-o, pe viu, pe cea a University of Iowa. La Cluj, când am intrat la universitate, în anul 1951, a ajunge student, însemna, firesc și aș zice automat, să fii suporter “U”. Nu numai la fotbal, dar și la volei, unde colegul meu de clasă, din liceu, Ion Buzea, viitorul mare tenor, era un jucător redutabil, fiind selecționat și în echipa națională.
Alt coleg de clasă, Radu Maier, astăzi pictor important, stabilit în Germania, era în lotul de înot și în echipa de polo. Alți doi colegi, Adamovici și Aitoneanu, jucau volei, iar Coco Bereș, Puiu Matei și Vasile Damian au fost în echipa de rugby, pe care o antrena celebrul Bebe Manoileanu, cu care am fost prieten apropiat. Clubul Sportiv Universitatea Cluj, dar mai ales echipa de fotbal, aveau o identitate foarte bine stabilită, care a rezistat în anii grei de după război, și pentru care calitatea de student era aproape obligatorie. Când veneau la club jucători din alte regiuni ale țării, chiar mai depărtate de Cluj, cum au fost, pe vremuri, Dobrescu, Miron Dragoman și Alexandru Moldovan, ultimii doi din Sibiu, celălalt, parcă, din București, apoi Traian Georgescu, din Ploiești, ca și Viorel Mateianu, Paul Marcu, de prin Bistrița, ca și un alt Moldovan, Horațiu, Tavi Popescu, tot din București, era foarte firesc să fie, mai întâi, studenți ai Universității, cum a fost și Toni Dascălu, care era de pe valea Mureșului, ori Zăhan, nu mai știu de pe unde. Legendarul Mircea Luca venise și el de pe undeva, dar ajunsese clujean autentic, ca și Sever Coracu, la cununia căruia am asistat, ca și Nae Roman, care era sibian, dar a venit, după refugiu, la Cluj, urcat într-un camion de ocazie. Originari de pe lângă Sibiu erau și frații Medrea.
Dar un rezervor important de viitori jucători era pe valea Someșului, în localitățile de pe lângă Gherla și Dej, unde mulți copii de școală creșteau cu visul de a ajunge studenți la Cluj, iar cei care jucau fotbal sau practicau alte sporturi, la clubul universitar. Universitatea din Cluj, cu facultățile ei, era casa lor, mai mult decât mamă și tată, iar legitimația de student și cartelele de masă la cantină le dădea fiecărui student un foarte bun fotbalist, astăzi uitat, Iosif Lutz, funcționar la centrul social, iar legitimația de student era, de fapt, și legitimația de suporter al lui “U”. “U” era a Universității din Cluj, iar jucătorii erau studenți ai acestei universități. Se știe, din cărțile neuitatului Gheorghe I. Bodea, care mi-a fost colaborator și prieten apropiat, prin câte pericole a trecut echipa de fotbal și clubul universitar și cum le-a depășit de fiecare dată. Eu am fost un om de carte, m-am dedicat cărții, pe care am slujit-o cu puterile mele, câte au fost și mai sunt, toată viața, iar în echipa de fotbal “U” Cluj am regăsit un factor complementar, un pol de energii tinere, dedicat nu unui scop strict material, ci unui ideal de muncă și lumină”, povestește, cucerit de patos, fanul octogenar al “studenților”.
Moda născută la “U” Cluj care a trecut Carpații odată cu Ștefan Kovacs
Pe Mircea Tomuș și Ștefan “Piști” Kovacs, unul dintre foștii antrenori ai Universității Cluj, care mai târziu avea să ajungă pe banca marelui Ajax Amsterdam, unde a extrapolat stilul “fotbalului total”, implementat de către un al colos al vremii, Rinus Michels, i-a legat o frumoasă prietenie, în ciuda diferenței de vârstă dintre cei doi. Personajul nostru povestește un episod extrem de interesant ce l-a avut în prim-plan pe tehnicianul care, după câteva sezoane petrecute la Steaua București, avea să scrie capitole însemnate în cartea de istorie a “lăncierilor”.
Prin anii ‘50, pe când eram student, Ștefan Kovacs ajunsese antrenor-jucător la “U” și-mi amintesc câteva meciuri memorabile, în care a jucat strălucit. Apoi a rămas numai antrenor, până când au pus ochii pe el cei de la Steaua. A fost dus acolo, dacă n-a fost de bunăvoie, tot l-ar fi dus, cu ordin de chemare, ca antrenor. Și când mi-a povestit acestea m-a întrebat: “Știi ce i-am învățat primul lucru pe băieții din acea echipă? Iar la tăcerea mea, mi-a răspuns: “Să cânte! Băieții ăia nu știau să cânte! Iar eu, la “U”, primul lucru pe care l-am învățat de la doctorul Luca, de la Dragoman și de la ceilalți, a fost să cânt, împreună cu ei. Aveau cântecele lor, după antrenament, după meci, fie că au pierdut, fie că au câștigat, rămâneam împreună, sau mergeam la o bere și cântam. Cântecele lor, cântecele noastre. Asta i-am învățat, în primul rând, pe băieții din București, dar care, de fapt, erau strânși de prin toată țara. Și cântecul i-a unit”, rememorează profesorul Tomuș.
Astăzi, pe unde se intersectează, suporterii de toate vârstele își “sufocă” idolii pentru un autograf sau o fotografie cu aceștia. Pe vremuri, însă, relația fan-vedetă obișnuia să ia forme atipice, greu de conceput în prezent. Mircea Tomuș a trăit, acum mai bine de trei decenii, o astfel de experiență. Cel care l-a surprins plăcut avea să fie Constantin Rădulescu, omul care și-a legat destinul de ambele echipe clujene, Universitatea și CFR.
Acum mulți ani, mai mult de treizeci, eram deja la Sibiu, fusesem la Cluj, unde rămăsese mama și alți doi frați, și mergeam spre gară, să iau trenul de Sibiu. Mergeam pe jos, ca să mai văd orașul, pentru că aveam destul timp. Pe strada Horea, cam peste drum de Salvare, trece pe lângă mine, pe același trotuar, doctorul Constantin Rădulescu “Jumate”, cum în spusese doctorul Luca, pentru că era cam jumătate cât el, și așa i-a rămas porecla. L-am privit, fără să-l salut, pentru că nu ne cunoșteam personal, cum se spune în Ardeal. Dar el, după ce a trecut puțin, s-a întors, ca și când și-ar fi adus aminte de ceva, și m-a întrebat, spunându-mi pe nume, dacă vreau să bem o bere împreună. Era un bufet alături, parcă anume pus. Mai având timp până la tren, am acceptat cu plăcere. Am stat în picioare, la una din acele mese înalte și am povestit de vremurile vechi. Când l-am întrebat de unde mă cunoaște, mi-a răspuns: “Să știți că noi, de pe teren, ne mai uităm și spre spectatori. Pe dumneata te știu de pe vremea peluzei, știu și pe unde stăteai: cu un pas, doi, înainte sau alături de călugărul franciscan”. Și atunci, mi s-a deschis în memorie, ca un flash, o secvență de film vechi: într-adevăr, un călugăr, în rasa cafenie a unui ordin, cred că franciscan, cu brâul de frânghie împletită peste mijloc, venea la fiecare meci și-l urmărea, în liniște și cu atenția concentrată, aproape lipit de gardul de sârmă împletită, care înconjura terenul. Că noi, spectatorii, chiar ca persoane individuale, eram văzuți și chiar recunoscuți de jucători o știam de la doctorul Luca, la care am fost cu băiatul meu cel mare, pe când acesta era copil, să-l opereze de amigdale și doctorul mi-a spus că mă știe de la stadion. Pe atunci, într-un oraș cum era Clujul, dar și în altele, precum Sibiul, Timișoara, Aradul, Oradea, jucătorii de fotbal făceau parte din populația orașului, erau de-ai lor, se încadrau în peisaj, erau băieții care îl reprezentau, îi apărau onoarea și îi creau o anumită faimă”.
Ivansuc, studentul eminent
Amintirile cu ”U” sunt o nebuloasă cu o lumină și căldură interioară cu totul aparte. Orice punct, orice zonă din această nebuloasă, readusă în amintire și reînviată produce aceleași efecte. Și sunt convins că la toți colegii mei de generație, cei mai mulți dintre ei trecuți în neființă, a fost la fel. Am petrecut momente frumoase cu vechiul meu prieten, încă din facultate, neuitatul, pentru unii dintre noi, Negoiță Irimie, poet și redactor la Tribuna din Cluj. Prin el, l-am cunoscut și m-am împrietenit cu Zoltan Ivansuc, neuitatul Zoli, cu care, uneori și cu Bebe Manoileanu, am petrecut clipe frumoase și chiar câteva nopți întregi de povești. Ivansuc era un student foarte sârguincios, dar citea și literatură, iar Bebe Manoileanu era, cum se spune, tobă de carte. Știa pe de rost toate poeziile lui Bacovia și într-o noapte chiar am făcut un concurs de recitări din poetul preferat, dar și din alții”, trage cortina Mircea Tomuș.
Scriitorul Mircea Tomuș s-a născut pe 9 ianuarie 1934, în comuna Mociu din județul Cluj, iar în prezent trăiește în Avrig (jud. Sibiu). “Gheorghe Șincai. Viața și opera”, “Cincisprezece poeți”, “Carnet critic”, “Opera lui I.L Caragiale” sau “Răsfrângeri”, sunt doar câteva dintre operele sale. A primit, de-a lungul anilor, distincții precum Premiul “Bogdan Petriceicu Haşdeu” al Academiei Române (1965), Premiul Asociației Scriitorilor din Cluj-Napoca (1970) și Premiul de critică al Uniunii Scriitorilor (1973).
Foto: bcu.ulbsibiu.ro
Postat în Stiri
De:
"Blugento" Admin
;)
