Ultimul drum al “Portarului zburător”

Familia, prietenii, o parte dintre foștii elevi, alături de oficialii și suporterii Universității Cluj, și-au luat rămas bun, sâmbătă, de la cel care a fost Nicolae Szoboszlay. Te aștepți să apară de nicăieri, în paltonul său de nuanță închisă și cu șapca din blană minuțios așezată pe cap, dându-ți binețe zâmbitor. Așa cum o făcea, de-atâta vreme, nu doar înaintea meciurilor “alb-negrilor”, ci și în inima orașului sau în orice alt punct în care pașii tăi se intersectau timizi cu ai săi. Dar figura aceasta, desprinsă la propriu dintr-o altă epocă – “Nu sunt făcut pentru această lume” – după cum obișnuia să admită cu același farmec caracteristic, ne-a părăsit tocmai în a doua zi a anului în care “U”, vocala gravată pe inimă, sărbătorește centenarul. Avea 93 de ani și o poveste de viață absolut fascinantă. Sâmbătă, însă, în holul de la Cluj Arena, forfota a fost înlocuită cu o liniște deplină. De la foști elevi, precum Remus Câmpeanu, Ioan Ovidiu Sabău sau Alpar Meszaros, la jucători actuali ai Universității Cluj, jurnaliști care l-au intervievat ore în șir și suporteri din diverse generații, toți i-au adus un ultim omagiu celui care a fost “Portarul zburător”, cel din urmă supraviețuior al exilului de la Sibiu. După circa o oră de reculegere, mulțimea formează un culoar la ieșirea din stadion și își ia “Adio!” de la “Laji-bacsi”, cântându-i imnul de suflet “Slavă ție, studenție”. În tot acest timp, sicriul e purtat de patru dintre fani spre automobilul funerar. Care pornește abia după ce restul ultrașilor aprind torțe în memoria eroului nostru, în corul de aplauze al celor rămași pe margine. Maestrul zâmbește din ceruri.  Seniorul a fost înhumat în Cimitirul Central, acolo unde își dorm somnul de veci alți mari “U”-iști, precum istoricul Gheorghe I. Bodea sau Mihai Adam, câștigător al Cupei României cu “Știința Cluj”, în 1965. Te vom iubi mereu!   O viață pentru “U” Nicolae Szoboszlay a văzut lumina zilei pe 18 iulie 1925, la Orăștie, la șase ani distanță de la înființarea clubului de care avea să se îndrăgostească pentru totdeauna. A evoluat pe postul de portar și, cu scurte întreruperi, și-a dedicat decenii din viață echipei sale de suflet, Universitatea Cluj, ca jucător, antrenor, coordonator al Centrului de Copii și Juniori și consilier tehnic. Este figura centrală a volumului “Ultimul cavaler al fotbalului romantic”, lansat în 2016, în care mărturisirile sale remarcabile ne poartă prin patru epoci diferite: perioada interbelică, războiul, comunismul și era postrevoluționară. A fost ultimul supraviețuitor al echipei “Șepcilor roșii” care a ales calea exilului, la Sibiu, după Dictatul de la Viena, din 1940. “Nicolae Szoboszlay nu ne vorbește doar despre fotbalul clujean sau fotbalul românesc, ci și despre literatură, despre muzică sau evoluția societății românești. Cartea este dedicată și unor personaje deosebite cu care a intrat în contact, figuri legendare precum Baratky, Iuliu Hațieganu, Titi Teașcă, doctorul Constantin Rădulescu sau Ștefan Kovacs. Indiferent unde a jucat, punctul său terminus a fost mereu Universitatea Cluj. A format caractere, iar dacă nu ieșeai fotbalist din mâna sa, cu siguranță ieșeai om. Este o tipologie pe cale de dispariție. Mesajul final al cărții este să nu ne uităm oamenii mari, să îi prețuim cât timp sunt în viață. Volumul meu este și un apel la memorie”, a fost discursul autorului Cristian Aszalos. Iată câteva pasaje din cartea “Ultimul cavaler al fotbalului romantic”:    “Nu voi uita niciodată clipa care m-a făcut să înțeleg cu adevărat ce însemna să joci la “U”!” “Însă, ziua cea mare a sosit în vara anului următor, în 1943, când echipa de seniori a poposit în oraș. Studenții Clujului, viitorii mari fotbaliști sau viitorii intelectuali ai țării erau pe cât de tineri, pe atât de maturi, prin înfățișarea lor. Înalți, impozanți și prin constituție, și prin atitudine. Siluetele lor tinerești erau echipate în inefabilul tricou alb și negru, cu simbolul “U” la piept. Îi admiram și mă minunam. Acum, când îmi amintesc, parcă îi vedeam purtați de un vânt domol și călduros de vară, în pragul unei sesiuni de examene. Erau tinerii care, cu tratatele de medicină sub braț, treceau în grabă prin Piața Păcii, îndreptându-se spre Biblioteca Centrală din Cluj. Contractul lor cu clubul era un legământ sfânt, o atracție irezistibilă, o ispită a tinereții fără bătrânețe. Acele dungi alb-negre radiau o bucurie adolescentină, o eternă tinerețe. Zugrăveau în fața ochilor mei un tablou al unui grup de școlari antici. Și nu eram departe de adevăr. Imaginația nu mi-a jucat feste, chiar dacă, pe moment, nu aveam de unde să știu că tocmai intrasem în marea agoră denumită succint “U”. O școală de bărbați la care orice țară tânjește.  Costea, Medrea, Luca, Joja, Rădulescu, Țăranu, Jifcovici, Coracu – viitori doctori – Bretoneanu – viitor pedagog, Medrea II – viitor agronom și Toni Dascălu – viitor jurist, au salutat publicul din Aiud cu o gravitate și o estetică asemănătoare membrilor unei formații de tango, aflată într-un turneu solicitant. Nu departe de noi, conflictele armate, deportările și cruzimile fără margini se desfășurau pe scenele apocaliptice ale războiului. Răvășiți și apăsați de soarta refugiatului în propria-i țară, îndepărtați de cei dragi, acești puștani preocupați de cultură și sport emanau eleganța inegalabilă a culorilor pe care le purtau cu demnitate (...). Am fost cel mai bun om de pe teren din partea noastră, am scos multe mingi grele și am apărat un penalty. Probabil, am fost galvanizat de această cromatică de alb și negru din fața mea, cele mai frumoase culori din lume, în accepțiunea subsemnatului. Băieții de la “U” mi-au ridicat moralul până la cer prin aprecierile lor din timpul partidei. Mă strigau pe nume. “Bravo, Laji!”, îmi spuneau, pentru că unii deja mă cunoșteau din partida anterioară. După meci am fost invitat la cină (...). Acolo, în acel local și în acea seară s-a petrecut momentul care mi-a rămas veșnic întipărit în suflet. Nu voi uita niciodată clipa care m-a făcut să înțeleg cu adevărat ce însemna să joci la “U”. Această magie s-a declanșat când tinerii despre care ți-am povestit au început să cânte la masă. Mai întâi, imnul “Haide “U”, născut din dor de casă și din har studențesc, din jale și nădejde. S-a dezlănțuit atunci o atmosferă nemaipomenită. Era un act artistic cu o mare putere de simbol. Repertoriul conținea romanțe și doine românești, canțonete italienești sau Chevaliers de la table ronde (Cavalerii mesei rotunde, n.n). Apoi, se trecea la cântări nemțești, ungurești sau chiar sârbești, pentru că Sever Coracu era din Serbia. Corul “U”-ist își potolea setea cu acel vin bun, dar nu cu vinul cel mai important. Această licoare părea doar un imbold suplimentar pentru ca muzica să lumineze și mai puternic singurătatea nopții, să îndulcească trăirea noastră, să însoțească voia bună. Aceste manifestări exprimau cel mai limpede apartenența la un grup (…)”   Amintiri cu Ștefan Kovacs “Era un privilegiu să stai în preajma lui Piști, pentru că producea umor în aproape orice circumstanțe. Era un șugubăț înnăscut, cu o ironie fină și nicidecum un zeflemist de două parale, care să creeze stânjeneală în jurul său. O întâmplare concretă în acest sens. Ne aflam în cantonament la Sovata, unde ne‑am cazat la o vilă, pe biletele oferite de sindicat, dar alimentația noastră lăsa de dorit. Până la urmă, am găsit o soluție și pentru acest neajuns. Am fost chemați la Reghin, un oraș aflat în apropiere, pentru a evolua în cadrul unui joc de pregătire cu o echipă din localitate. În schimbul prezenței noastre pe teren, gazdele ne‑au procurat unt și miere pentru a ne îmbogăți rezerva de hrană. Meciul l‑am rezolvat, mâncarea ne aștepta, dar nu aveam cu ce să ne deplasăm la Reghin. Șoferul autocarului care ne‑a adus la Sovata s‑a întors la Cluj și urma să revină doar la finalul cantonamentului. În vremea noastră, clubul nu deținea un mijloc propriu de transport. Nici vorbă de așa ceva. Într‑un final, cei de la Reghin au trimis un camion deschis să ne aducă la meci. Întreg lotul de jucători, în frunte cu maseurul și antrenorii ne‑am urcat in corpore la bordul acestui mijloc improvizat de deplasare, care numai pentru persoane nu era. Magazionerul Sanyi Bacsi, printre cei mai vechi oameni din club, și‑a adus acordeonul și a început să cânte, în timp ce ne croiam drum prin sate. Muzica noastră era acompaniată de acel camion deschis ce hurducăia și ne zgâlțâia în toate direcțiile. În acest ritm săltăreț, cu o coregrafie impusă de condițiile de drum și de calitatea vehiculului, a venit replica lui Piști Kovacs, care, după ce că abia ne țineam pe picioare, ne‑a făcut să picăm în fund de‑a binelea de atâta râs: “Sanyi, nu mai chinui acordeonul ăla, nu vezi că trag țăranii obloanele?! Se tem că s‑or întors rușii”. Kovacs crea o atmosferă destinsă în jurul său, în cadrul căreia nimeni nu se simțea stingher, dar fără să neglijeze munca de instruire și disciplina (…). Amintirile mele legate de Piști Kovacs au un caracter aproape intim, pentru că am jucat în aceeași echipă, am antrenat cot la cot și am învățat meserie împreună. Eram firi diferite. Piști era latinul expansiv, francofilul, artistul și un fin psiholog, iar eu eram neamțul în pregătirea fotbalistică. Am căutat mereu să-l ajut, să-i completez cunoștințele, prin recomandări practice (...)”   Întâlnirea cu Iuliu Hațieganu “Am avut șansa să întâlnesc oameni minunați. Primul meu contact cu profesorul Hațieganu este edificator în acest sens. M-am prezentat, iar, din clipa următoare, savantul Iuliu Hațieganu a continuat să mi se adreseze doar în maghiară! Ca replică, în virtutea educației căpătate de la părinți, eu i-am răspuns în românește! Din acel moment, de fiecare dată când ne-am întâlnit, marele academician a discutat cu mine numai în ungurește, iar eu îi răspundeam pe românește. Aceștia au fost adevărații intelectuali ai țării! Cu oameni precum Hațieganu la conducerea țării nu am fi ajuns niciodată în situația socială și politică actuală”   În ochii celorlalți “Din păcate, a plecat dintre noi un om deosebit. Mi-a fost primul antrenor şi m-a ajutat foarte mult. Am rămas cu foarte multe amintiri sportive, m-a ajutat enorm în viaţă, mi-a dat nişte sfaturi pe care n-am să le uit niciodată. De la început până la capăt le-a trăit pe toate. Cred că 80% dintre fotbaliştii clujeni şi toţi cei care ne-am adunat aici au trecut prin mâna lui. A fost un excelent pedagog” (Alpar Meszaros) “Dacă-l ascultai, te scotea doctor în fotbal. Pentru profesorul Szoboszlay eram în stare să ofer cinci sute la sută față de capacitatea mea obișnuită. Dacă fiecare echipă ar avea un astfel de om în conducere, ar fi imposibil ca fotbalul românesc să nu strălucească din nou” (Ioan Ovidiu Sabău)   Foto: Dan Bodea